(Crux, 2017)

Primul contact cu scrierea lui Ștefan Bolea este dat de trăirea avută la vederea copertei care mă anunță – prin titlul Biblia nihilistă, dar și prin imaginea omului având ca extensie corbul – că pășesc pe un tărâm minat, în cazul în care aș avea un bagaj inutil de credințe și copci pentru un eventual ego rănit. Deschiderea straniei evanghelii în miez de noapte e un moment extrem de potrivit pentru a privi instrucțiuni de balans literar pe marginea unei societăți decadente. Individ talentat, autor de numeroase proze, recenzii, poeme, traduceri dar și al unor articole de specialitate în diverse reviste, Ștefan pare o rudă apropiată a lui Nietzsche, filozoful morții. A obținut numeroase premii și distincții la concursuri naționale de proză și poezie iar selecții din lucrările sale au fost traduse în engleză, germană, portugheză, franceză. Prin această operă își prezintă clar poziția față de predecesorii săi, Schopenhauer și Cioran, pe care-i idolatrizează apoi îi așează pe scaune în marea sală a uniunii apocaliptice, pe marca unui peisaj lovecraftian.

Mă rup de realitatea comună, nu fără urme de dispreț, pentru a accesa un legământ-testament curajos în sfera literaturii de gen:

Vreau să-mi tai venele peste mormântul tău

Să resurectez un zombie care cântă cu limba la vioară

Vreau să iasă din cavou cinci lupi

Să-mi smulgă din piept inima în formă de pentagramă

Mai e nevoie probabil să subliniez un aspect în limbajul osmozei, neavântarea pudicilor și celor ce ar considera că dețin vreun adevăr absolut în răsfoirea sau studierea acestui compendiu al luptei cu supremul.

Structurarea în 7 secțiuni a Bibliei nihiliste ar fi după mulți alții un teribil laitmotiv pentru liberul arbitru, cu dese accese filosofice supranumite aforisme. Dar reducerea unui construct mental semnat Bolea la dimensiunea unui text cu apanaj religios devine o eroare cu larg substrat social, aici intervenind ideea că satanismul artistic și nu cel tradițional, religios e partea care cuprinde un Eu masiv, gata să corupă, gata să se rupă.

Eseistul și filozoful apatrid se transformă într-o umbră pentru ’’cioranul turbat’’, în fața demagogiei sau a unei lipse de asumare a responsabilității din partea speciei umane care nu amintește deloc de prezența divinității. Autorul își asumă rolul de hegemon peste oameni prin cuvinte apoi trăiri autentice, relevând nu totul, ci un mare nimic greu de cuprins. Cum adică de necuprins? Ei bine, îndobitocirea omului e condamnabilă, prin existență clișeică și pe bună dreptate, căci vârtejul cioranian se luptă cu existența prin conștiință – despre care spune că e mai mult decât ghimpe, ea este pumnalul din carne – și care, împreună cu starea de degradare din ultimii săi ani, a părintelui lui Zarathustra relevă un fapt, o stare, o tumoare caracteristică societății în întregul său: aceea că omul, conform tuturor dovezilor e aici ca să nu facă nimic.

Nu trec încă de prima pagină a acestei prime secțiuni, numită Apocalypse, o revelație și un stil aparte de a se substitui rolului de creator, într-o lume uitată de dumnezeu, un incipit apoteotic, la fel ca prima zi a creației într-o literatură cu sau fără coarne. Nu trec și nu ezit a sublinia o luptă plină de apăsare, de angoasă a unui eu nihilist cu cel existențialist, în încleștarea proprie cu povara întregii lumi, interioare desigur.

Observ capacitatea unui sinistru înțeles verbatic asupra rolului pe care și-l asumă Bolea, demiurg pe caiet, unde cerneala curge spre interior, conform unui rit inițiatic propriu, amintind și de vechi tradiții religioase, unde pământul nu trebuia să cunoască gustul sângelui. Îmi amintește de actuala tradiție sinistră, distribuitoare a unui concept despre șlefuirea pietrei brute în întuneric, până luminează întreaga Existență a haosului-minte, reordonând-o în limbaj de forță activă, brută sau pasivă alături de forța monadică.

Omul se poartă pe sine în această iluzie, dincolo de el regăsind mult mai mult. Dar nu putem cunoaște necunoscutul decât prin mijloace accesibile. Curent sau practică, ideea care rezonează foarte clar cu caietul nihilist te pune în vecinătatea unei oglinzi interioare, prin care-ți privești limitele. Teroarea este bună, călește. Din acel dezechilibru mental înspre care te duce apare la un moment dat pacea înțelegerii, care poate sau nu poate fi prelungită. Vorbe mari, timp mundan, introspecții filosofice punând accent pe inevitabilul concert al morții, într-o veritabilă colecție de remarci, pe panoplia de lexeme sau monome ca sigiliu-entitate în invocări ale sinelui ciopârțit, adormit pe jumătate.

Privesc lucrarea de față ca pe un pelerinaj negru, o drumeție pe cont propriu.

Desăvârșirea nu e ceva adăugat sau dobândit din afară, ci mai degrabă însuși lucrul deja lăuntric potențial, ca realitate fundamentală a individului. Așadar, împlinirea nu e progres, dezvoltare, evoluție sau expansiune în sfere exterioare mai vaste, ci rememorare de sine. Efortul învățăcelului care doar intuiește dimensiunea Bibliei nihiliste e de a aduce în conștiință ceea ce zace deja într-însa într-o stare ocultată, inactivă și liniștită, ca realitate eternă a ființei sale.

Tot amintesc cititorii lui Ștefan Bolea de un soi de satanism artistic, când el își organizează premergătoarele pentru aceștia în direcția luciferiană, stabilind un consens care aduce într-adevăr lumină peste cerneală. După eliminarea conceptuală a dușmanului extern, rămâne cel cu care ai trăit o viață întreagă, un tu robot biologic, emanare a dorințelor care se dovedesc a fi ale altora și funcționând într-o lume care te deține și nu invers, o lume în care eroismul și fericirea se exclud. Scriitorul  adoptă imperturbabil, la nivel literar, conceptul satanic conform căruia Calea războinicului este una duală – a condeiului şi a sabiei – iar acesta trebuie să fie familiarizat cu ambele Căi. Chiar dacă un om nu are abilităţi înnăscute de luptător, el poate deveni unul prin muncă asiduă pe ambele diviziuni ale Căii. La modul general, Calea războinicului este acceptarea neclintită a morţii.

Se dezice din start de asocierea cu restul oamenilor, devenind un individualist, aplaudând considerația părintelui ’’său spiritual’’:

Individul a fost mereu nevoit să lupte pentru a nu fi copleșit de trib. Dacă vei încerca acest lucru, de multe ori vei fi singur iar uneori înfricoșat. Nu există însă niciun preț prea mare pentru privilegiul de a fi propriul tău stăpân.

El își împrumută scrisului fără regrete simțămintele, trăiri adânci nelipsite de provocări, la pas cu sinergia. El conștientizează neajunsurile, dar iubește viața. În același timp abstractizează forme de existență prin intermediul artei, singura cale prin care emoția prinde contur, cu un conținut deloc efemer. Dovedește prin cuvinte că nu poți exprima totul prin cuvinte iar o nuanță lirică e vizibilă prin ciocnirea a doi zei interni, eul artist și eul ce aduce putrezirea. Autorul face trimiteri către imposibila supradoză a mult iubitei forme de artă reprezentate de muzică. El îi iubește pe compozitorii clasici, apropiindu-se ca marcă de geniu de unul dintre cei mai iubiți și în același unul dintre cei mai huliți filozofi din istorie. Cum spune de altfel alter-egoul lui dumnezeu, Nietzsche, cel plămădit din urlete și concluzii existențiale, liniștit prin propria extrovertire: fără muzică, viața ar fi o greșeală.

Un altfel de bine pe care și-l face autorul este îngrijirea față de zeul Pan al liturghiei literare contemporane și nu numai: puterea deciziei și cea a alegerii. Moralitatea este instinctul de turmă al individului, într-adevăr.

Omul și-a propus mereu să inventeze tot felul de entități, concepte, complicându-și existența, căci dacă și-ar duce zilele liniștit, ar realiza cât de gol este de fapt. Cât privește aluziile la abis, atunci când e cercetat în profunzimea ființei, se pot vedea cele mai ascunse temeri, cele mai bune intenții dar și cele mai negre gânduri, singura grijă a individului fiind ca acele gânduri să nu-l acapareze. De ce am sufla peste niște vreascuri care abia fumegă când vrem de fapt să le stingem? Nietzsche respingea ideea de dumnezeu, deci implicit și de Isus, parte a gândirii sale destul de contoversată. Expresiile sale celebre ne ajută să înțelegem, prin adoptarea lui Ștefan Bolea ca mijlocitor și să deducem că Nietzsche s-a referit nu la faptul că această religie este moartă, ci că nu a existat vreodată, ca investiție sau ca emanație a unui zeu.  Și bineînțeles, dacă s-ar naște azi, Isus n-ar fi creștin pentru că biserica este o instituție pe gustul diavolului.

Atunci când iubești refuzi să crezi că o persoană dragă ți-ar face rău voit în vreun fel și te dedici cu totul. Iubirea „coafează” oamenii și îi face să pară sfinți în ochii noștri, însă unui prieten îi putem vedea mult mai ușor defectele, chiar dacă menirea sentimentului de prietenie constă în „închiderea ochilor”.

Tot ce e scris în caiet revine în vremea neobositului seceriș literar din universul nietzschean, adus de un existențialist multipremiat, reprezentant literar al noii generații de intelectuali.

Îl simțim pe Bolea pledând prin canoane, psalmi, memorii aduse neantului social pentru o idee îndrăzneață: odată cu dispariția elogiului pentru viață ne-am îndrepta atenția către supremația morții.

Nu se recomandă ci se impune lecturarea Bibliei nihiliste pentru o altfel de hrană, cea a gândurilor. Poți considera că acest caiet diavolesc poate fi citit încet, ușor sau rapid, dintr-o suflare. Dar la fel, se impune recitirea sa.

Omenirea se va maturiza vreodată? Se pare că Nietzsche a sperat la asta toată viața.

(Magnus C. Christian, Goodreads, 01.05.2020)

La curent asupra marilor probleme sociale, cu toate că este o fire solitară, Ștefan Bolea reunește cele mai adânci cugetări despre alienare din sfera filosofiei occidentale sub forma unui caiet scris cu venin. Osmoza între lirica sa ascuțită care te face să simți emoțiile până la os, cu senzația arderii pe rug ca Nessus, și scurtele aforisme dezambiguizante oferă un discurs eminamente strălucitor, în ciuda prezenței unei viziuni întunecate despre murdăria eului interior sau a miasmelor cadaverice rezonate de îmbâcsirea socială.

(Mario Șerban, Mozaicul, 2/2018) Citește în continuare Recenzii „Biblia nihilistă” →

(Herg Benet, 2012; Eikon, 2019)

Singulară în peisajul editorial românesc prin amploarea şi consistenţa sa, cartea lui Ştefan Bolea – Existenţialismul astăzi, ediţia a doua, revizuită şi adăugită, Editura Eikon, 2019, 482 p. – este la origine o teză de doctorat susţinută sub coordonarea profesorului Andrei Marga. Dintr-o perspectivă mai generală, lucrarea îşi propune să ne ofere o nouă perspectivă asupra acestui curent care a marcat gândirea europeană (filosofică, literară şi artistică) la începutul secolului xx. Pe de o parte, Ştefan Bolea reface coordonatele în care s-a născut acest curent de gândire şi urmăreşte importanţa sa în context şi prin comparaţie cu nihilismul şi postmodernismul, pe de altă parte, reconfigurează existenţialismul în jurul a trei concepte fundamentale pentru înţelegerea sa: angoasa, moartea şi autenticitatea, fiindcă „aceste trei concepte au o intenţionalitate interdisciplinară (cu multiple aplicaţii în psihologie, teologie sau literatură) şi sunt intercondiţionate, fiecare dintre ele oferind un indiciu despre corpus-ul existenţial“ (p. 18). Din această perspectivă, studiul de faţă reuşeşte să aducă la zi cercetarea românească prin recursul la bibliografia de ultimă oră în acest domeniu nu foarte vizitat de filosofii români din ultimii 30 de ani. Premisa lui Ştefan Bolea este că dacă la jumătatea veacului trecut existenţialismul îşi propusese să rezolve în plan filosofic problemele lumii contemporane, o dată cu apariţia structuralismului şi a poststructuralismului până la mai recentul postmodernism, el pare a fi depăşit. Miza cărţii este tocmai aceasta: de a reda o nouă perspectivă asupra existenţialismului prin analizele focusate în jurul celor trei concepte şi, apoi, a demonstra cum poate fi aplicată grila existenţialistă în analiza unor fenomene contemporane din zona filosofiei actuale până spre ceea ce este cunoscut drept pop culture.

(Petrișor Militaru, Reconfigurarea existențialismului, Apostrof, 10/2019)

Facem cunoştinţă şi cu punctele de vedere proprii autorului monografiei, dintre care redăm aici, cu titlu de exemplu, următoarele definiţii originale (reperele operei):

– „existenţialismul constituie alternativa la felul de a fi reductiv al nihilismului şi la modul fragmentar de operare specific postmodernismului, vizând existentul în integralitatea sa, într-un univers care oferă mai ales non-sens şi discontinuitate“;

– „angoasa este un afect meontologic, care vizează nu numai fiinţa, ci şi nimicul ce irumpe din sânul ei“;

– „[moartea] este direcţionarea conştiinţei finitudinii către potenţialităţile noastre deschise de existenţă. (…) trebuie să ne «trezească» la viaţă, la conştientizarea faptului că trebuie să trăim, să ne împlinim viaţa“;

– „autenticitatea este o căutare a adevărului personal simultană cu transcenderea constantă a dictatului falsităţii“.

Alte importante elemente de originalitate ale monografiei:

1. inter/pluridisciplinaritatea: volumul nu se rezumă la filosofia (comparată) propriu-zisă, ci se extinde asupra altor arii cultural-ştiinţifice: arta (ne vom opri îndată asupra acesteia), psihologia (deosebit de interesante consideraţiile privind mania şi delirul paranoid), religia („Încercării lui Avraam“, de pildă, îi sunt repartizate porţiuni extinse din lucrare) etc.;
2. abordarea cu caracter de ansamblu, nediscriminatorie: Şt. Bolea analizează nu doar filosofia literaturii înalte (Lautréamont, Turgheniev ş.a.), ci şi filosofia industriei contemporane a divertismentului [intelectual] (Dick/Timpul dezarticulat/The Truman Show, Palahniuk/Fight Club etc.), pe nedrept ignorată în România. Spunem „în România“, deoarece peste hotare o astfel de viziune cuprinzătoare nu mai este considerată, de mult timp, drept neobişnuită (EG: numeroase studii rezervate, în Occident, substratului existenţialist al filmografiei lui J. Whedon), înţelegându-i-se perfect valenţele şi chiar necesitatea;
3. acordarea unei atenţii deosebite – ni se semnalează încă din Argument – bibliografiei americane recente (utile, în mod deosebit, amintitului demers dedicat industriei divertismentului, dar şi conturării unei percepţii postmoderne privind existenţialismul), în condiţiile în care predecesorii lui Şt. Bolea pe piaţa românească de carte au preferat, îndeobşte, bibliografia franceză clasică.

(Oliviu Crâznic, Existențialismul. Doctrină și reflexii, Apostrof, 10/2019)

Ștefan Bolea socotește că atitudinea dialogală, parteneriatul tensional cu aceste valori ori perspective asupra vieții pot duce la răspunsuri mai puțin previzibile ori mai profitabile spiritual. Ideea este întrucâtva surprinzătoare, fiindcă pare sã degaje un optimism epistemic ori existențial mai puțin caracteristic existențialismului însuși. Absurdul de odinioară se estompează în fața noului uz al fantelor puse la dispoziție de meditația maeștrilor existențialismului.

(Ovidiu Pecican, Existențialismul actual și peren, Apostrof, 3/2013) Citește în continuare Recenzii „Existențialismul astăzi” →