(Vinea, 2005; Herg Benet, 2016)

Tocmai excesul de recuzită transformă însă poemele din volum într-o parodie (mai mult sau mai puţin voluntară) a reportajului mizerabilist cultivat de poeţii promoţiei 2000, lăsând în cele din urmă sentimentul mistificării, al farsei enorme, în timp ce poetul pare a da în permanenţă cu tifla unui cititor tot mai derutat, care nu mai ştie daca autorul glumeşte sau vorbeşte serios, dacă are de-a face cu un nihilist autentic sau cu un parodist care demontează mecanismele liricii autenticiste, şi-i caricaturizează cu vervă lucrurile comune. Iar Ştefan Bolea e un poet interesant tocmai datorită acestei ambiguităţi de un soi mai aparte a discursului său, pe parcursul căruia procedeele noului lirism sunt deformate, contorsionate şi transformate în cele din urmă în caricatură.

(Octavian Soviany, Starea de insurgență, EgoPHobia, 9-10/2006)

Poemele lui Ştefan Bolea sunt o oglindă în care se reflectă luciul mizeriei contemporane, sunt un colaj de „ridicol şi neimportant”, de beţie şi metafizică, de sublim şi grotesc, de încruntare şi de (ne)linişte. Poate de aceea versurile lui au prospeţimea (edenică?) a celui care spune lucrurilor pe nume.

(Petrișor Militaru, Sisif, 2006)

Prin atitudinea ironic-demolatoare, debutul lui Stefan Bolea este unul cat se poate de interesant, îl așază pe autor, in mod meritat, in rândurile din fata ale noii generații.

(Silviu Gongonea, Mozaicul, 8/2006)

Poezia lui [Bolea] îmi aminteşte de black metal şi de nordul fioros şi îngheţat … Experienţele autorului supurează printre cuvinte, se târăsc pe foi, iar urmele lor se transformă-n poezie.

(Iosiv Basarab, EgoPHobia, 9-10/2006)